Depresia e ca un semafor vesnic rosu intr-un trafic criminal. Stii ca la un moment dat o sa se faca verde insa traiesti o frustrare fara limite, blocat intre masini. Nu mai poti sa te intorci ca e plin de masini in spate, iar inainte se intinde o mare de capote, care iti dau o senzatie de claustrofobie. Asa ca stai. Nemiscat. Iti vine sa iesi si sa fugi, insa asta inseamna sa iti lasi balta masina. Nu poti sa faci asta. Asa ca mai stai. Bati darabana in volan, testezi bricheta, torpedoul, instalatia de climatizare, schimbatorul de viteze....pana cand spatiul imediat nu mai prezinta nici un secret pentru tine. Iti dai seama ca mai ai putin si faci poc de atata frustrare. Pe banda din directia opusa, totul circula lin, fara blocaje. Regreti ca ai ales ruta asta. Refaci in minte traseele alternative, pe care ai fi putut sa le alegi. Chiar si rutele ocolitoare par atragatoare. Ce cauti tu acolo? Unde te duceai?
Si atunci ce faci in cutia ta de conserve? Iti gasesti o oaza. Pui Manu Chao. Il intorci pe toate partile, ii asculti melodiile pana cand si ultima nota iti intra in oase si devii muzica vie.

Nu mai conteaza ca in jur e haos, ca cerul e negru de la gaze de esapament, ca claxoanele tiuie, ca rosul nu se schimba niciodata in verde. Nu conteaza ca nu o sa mai ajungi niciodata la destinatie.
Che cosa voi da me?
Je ne t’aime plus mon amour.
Je serai la plus belle de village,
Mama diho puta cabron

Lumea e un spatiu deschis, intins, plin de viata si de bucurie. Pana si tristetea e induiosator de frumoasa.

Am gasit secretul fericirii

Am gasit secretul fericirii. Nu, nu este casa, masina, sotul, vila la munte si cele 5 credite. Secretul fericirii este negarea fericirii celorlalti. Este un procedeu destul de complicat, ca orice procedeu care aduce asemenea rezultate. Pentru ca suntem cu totii oameni, avem tendinta de a ne masura succesele in functie de ale celorlalti. Ne creem niste standarde, pe care le asociem cu anumite persoane, dupa care incepem sa masuram: mai trebuie sa bifez, aia, aia aia si l-am ajuns. Apoi, o luam de la capat. Si tot asa, ne trezim nefericiti pe motive stupide: ala are salariu mai mare, aia are barbat mai bun ca al meu, etc. etc. Nu domne’! Fericiti sunt cei saraci cu duhu – varianta contemporana – aia care nu stiu de ceilalti. Spre exemplu. Pana nu de mult ma ambitionam sa ma compar mereu cu o buna prietena de-a mea. Aceasi facultate, cam aceleasi capacitati mintale, ea avea mai multa carisma, eu mai mult umor. Un echilibru care, sa zicem, ne dadea sanse egale. Viata ne-a schimbat macazu: eu copil, maritis, casa, divort si slujba de cvasi compromis. Ea: iubire mare, plecat in America sa descopere visul de plastic, master de top, vazut toata america, descoperit o noua iubire, etc, etc, etc... La inceput, ma uitam cu jind la aventurile pe care le traia. Ma consolam pe alocuri, destul de neconvingator, ca eu sunt la casa mea, cu copilu meu. Pana cand n-a mai mers cu apa de ploaie. Era una din cele mai urate zile din viata mea. Barbatu plecase, divortul era pe rol, caram 2 etaje 2 sacose pline si un copil, mi se furasera banii, etc, etc, etc. Ma abordeaza pretena pe mesenger. Ii spun foarte pe scurt viata mea (cat sa nu par cea mai patetica fiinta de pe lume), imi ofera consolarile de rigoare (proportionale cu gradul de lamentare) si incepe sa isi povesteasca mareata viata. Ca ce iubire rupta din stele.....PAC! inchid fereastra de mesenger. Ca ce masina are .... PAC! inchid fereastra.....Ca ce... ca ce... ca ce....PAC! PAC! PAC! N-am mai citit un rand. Surprinzator, nu m-am mai simtit atat de oribil dupa aceasta experienta. Negand fericirea ei, mi-am dat seama ca pot sa ma lafai nestingherita in nefericirea mea. N-am nevoie sa vad Empire State Building ca sa imi dau seama ca sunt in pivnita in ferentari, sub trei tone de namol. Mi-e de ajuns sa ma concentrez pe sapatul cu unghia pentru a iesi din namol.

In virtutea acestui nou principiu de viata, am inceput sistematic sa evit oamenii si locurile in care acestia isi lafaie fericirea. Nu m-am mai dus in parc ca sa evit familiile bi-parentale, n-am mai intrat la mamicile de septembrie-octombrie ca sa nu ma mai simt prost si pe motiv ca copilul meu alearga in fundu gol, murdar prin casa si isi sparge buza de trei ori pe saptamana. N-am mai vorbit cu colegii de facultate, care incepusera deja sa aibe salarii de trei ori mai mari ca mama inainte de pensionare, nu mai intrebam pe nimeni de viata lor. Eram intr-o bula de protectie. Era departe de a fi antiseptica, insa era numai si numai murdaria mea. Din pacate, cand totusi o raza de fericire (a altora, bineinteles) patrundea in bula mea, ma dezechilibram cumplit. Si atunci eram obligata sa recurg la masuri extreme.Printre ele se numara: uitatul la Iarta-ma, Surprize, surprize, etc, etc. sau ascultatul problemelor celorlati (cu cat mai mari, cu atat mai bine). Toate astea ma mentineau pe linia de plutire. Insa erau numai metode temporare. Pentru ca la fel cu nu renteaza sa te uiti in sus pentru comparatie, nici in jos nu-i mare afacere. Si aici vine punctul critic al acestei metode: cum sa pastrezi echilibrul, fara sa pici nici in sus, nici in jos. Este mai ceva ca teoria aristoteliana. Asadar, am inceput sa sug din ambele parti, incercand treptat sa imi cladesc in bula mea mici obiective de viata pe care le asociam cu muntele lui Sisif. Am inceput scoala de soferi, iar examenul final a devenit pentru mine un fel de alfa si omega. Lumea in jur isi povestea dramele, iar eu aveam ca raspuns numai povestiri din trafic. Incepusem sa suspectez ca lumea ma ignora in pauza de tigara de la birou, doar ca sa nu mai auda pentru a 1000-a oara istoria pataneiei mele cu zgariatul oglinzii. Am reusit dupa lupte seculare si spre surprinderea mea si a celor din jur, sa iau carnetul. Dezechilibrul plutea amenintator in aer. Aveam carnetul, deci punctul meu de echilibru a expirat. Asa ca a trebuit sa incropesc altceva. Am inceput sa caut masini. Am epuizat toate saiturile cu masini second hand. Am trecut de la Renault Twingo la Ford Ka la Logan la Ford Ka inapoi la Logan nou la Ford Ka inapoi la masini aduse din germania la Logan la...la... Dupa 4 luni de uitat pe saituri, trei vizite in vitan, doua intalniri ratate cu smecheri care “aduce” masini din germania, am renuntat. Daca imi iau masina, echilibrul meu se va duce de rapa. Asadar, zilnic, de dragul vremurilor vechi, intru pe autovit si ma uit la ce vreau eu. Ma uit si la golfuri si la audiuri, pentru ca de unde stau eu, le pot avea pe toate. La fel cum pot sa am si vila de la munte si p-aia de la mare, ambele venind din dotare cu sotul perfect, cariera ideala si contu din banca. Si avand in vedere ca viata mea e deja aranjata, de ce sa ma mai chinui....Am echilibru.

Cea mai mare frustrare...

E o intrebare grea. Dupa ruptura, am facut tot posibilul sa imi pastrez demnitatea. El si-a luat talpasita cu o duomnisoara, iar eu am ramas sa schimb scutece si sa frec netu' pana la ore tarzii din noapte. Deci, slava domnului ca nu era prea multa demnitate de salvat. Am tacut, am rabdat, am facut tot ce era de facut ca sa imi schimb numele inapoi. L-am facut chiar sa regrete ca a plecat. Exact de iti doresti dupa o ruptura: sa redevi obiectul dorintei si dai peste nas. Cu toate acestea frustrarea a continuat sa sape ca o carie intr-un lemn bolnav. El liber, liber sa futa, sa bea, sa plece...Eu singura, cu atuu perfect de speriat barbatii: de la mic la mare - un copil. Nu conta ca copilul e perfect. E perfect pentru persona mea de zi cu zi. Pentru mine, e perfecta alcuiva. Eu vreau sa imi primesc inapoi promisiunile. Vreau sa stiu ca nu am suportat degeaba sluja aia idioata de la biserica in care am promis sa ma supun unui magar. Vreau sa nu mi se aduca aminte la trei pasi ca am luat o decizie proasta. Eu nu iau decizii proaste. Cand zic, fac. Si acum fac rahatu praf. Iar el fute, bea, pleaca...
Vreau casa de la mare, de la munte, contul si vacantele peste hotare. vreau planurile de viata de doi lei, pe care le-am sadid, crescut, curatat de buruieni. Vreau sa imi desavarsesc visul de a duce plosca lui la baie cand o sa fie un mos ramolit de 80 de ani pe care nu o sa-l mai inghita nimeni. da na! Cand ai asemenea aspiratii inalte, normal ca viata iti rade in nas. Si iti trage una peste bot ca sa incetezi cu visele idioate...Cam asta este frustrarea mea. Cu ea traiesc. E una simpla si aparent banala, insa ma incurca cel mai rau, pentru ca sta in calea rezolvarii celorlalte.

Get this widget | Track details | eSnips Social DNA

Pentru ca toate au o ratiune...

Oamenii se nasc ca sa urmeze de cele mai multe ori un traseu dinainte stabilit. Nastere – Botez – Gradinita – Scoala Generala – Liceu – Prima iubire – Primul raport sexual – Facultate – Despartire dramatica – Prima depresie – Prima tentativa (esuata din fasa) de sinucidere – Alte iubiri – Prima slujba – Casatorie – Primul copil – Prima casa – prima masina – Prima boala pe cauza de stres – Prima pensionare – Prima moarte. Cu putin noroc se respecta aceasta ordine, cu mici sau mari variatiuni. Suntem fericiti sa o urmam, atata vreme cat pattern-ul nu deviaza prea rau.

Ce te faci insa atunci cand de pe la primul sir lucrurile incep sa o ia razna. Treci de facultate, faci un copil, te casatoresti, faci o casa si peste doar un an – divortezi. Modelul pe care il bagasei in vizor se duce dracu, planurile de viitor se naruie unul cate unul si ramai agatata in aer ca Coyote dupa ce i-a tras road runner teapa. Nici macar umbreluta inutila nu ai. Vezi haul, inghiti in sec si te arunci. Si pici si pici, sperand ca o sa te prinda si pe tine cineva sau macar ca o sa pici pe ceva necontondent. In plin picaj iti mai trec cateva ganduri prin minte. Bineinteles ca gandurile astea nu sunt cele mai pasnice. Ca pana la urma nu din cauza ta ai ajuns aici. Ai vrea sa urli, sa pedepsesti pe toti care te-au bagat in hau, sa te ridici pe cadavrele lor, sa scoti ochi, sa organizezi orgii in fata vinovatilor, sa bagi scobitori sub unghii, sa dai cu ciocanu in lucruri sfinte, sa trantesti de pamant cu femeia care ti-a luat barbatul, sa spargi cate un lucru drag lui de fiecare data cand mai afli ceva din viata lui post-tine, sa mergi la vrajitoare si arunci blesteme, sa injuri, sa incalci toate cele 10 porunci numai sa iti primesti dreptatea. Pentru ca la asta se rezuma tot. Traiesti o nedreptate. Si orice ai face, nu poti sa iti revendici demnitatea, mandria si noptile de ros unghii ca sa nu izbucnesti in plans. Nici prietenii nu iti pot duce crucea, nici copilul nu te poate salva, nici muzica nu e de ajuns. Si asa se strang in tine toate FRUSTRAILE pana cand...pana cand cazi in haul cel mai hau fara sa stii de ce.

Si aici se nastea scopul acestui colt de net. Un loc de adunat frustrari, ganduri negre, planuri meschine, vorbe de nervi, sudalme, lacrimi. Intrarea e libera, anonimatul asigurat.