E o intrebare grea. Dupa ruptura, am facut tot posibilul sa imi pastrez demnitatea. El si-a luat talpasita cu o duomnisoara, iar eu am ramas sa schimb scutece si sa frec netu' pana la ore tarzii din noapte. Deci, slava domnului ca nu era prea multa demnitate de salvat. Am tacut, am rabdat, am facut tot ce era de facut ca sa imi schimb numele inapoi. L-am facut chiar sa regrete ca a plecat. Exact de iti doresti dupa o ruptura: sa redevi obiectul dorintei si dai peste nas. Cu toate acestea frustrarea a continuat sa sape ca o carie intr-un lemn bolnav. El liber, liber sa futa, sa bea, sa plece...Eu singura, cu atuu perfect de speriat barbatii: de la mic la mare - un copil. Nu conta ca copilul e perfect. E perfect pentru persona mea de zi cu zi. Pentru mine, e perfecta alcuiva. Eu vreau sa imi primesc inapoi promisiunile. Vreau sa stiu ca nu am suportat degeaba sluja aia idioata de la biserica in care am promis sa ma supun unui magar. Vreau sa nu mi se aduca aminte la trei pasi ca am luat o decizie proasta. Eu nu iau decizii proaste. Cand zic, fac. Si acum fac rahatu praf. Iar el fute, bea, pleaca...
Vreau casa de la mare, de la munte, contul si vacantele peste hotare. vreau planurile de viata de doi lei, pe care le-am sadid, crescut, curatat de buruieni. Vreau sa imi desavarsesc visul de a duce plosca lui la baie cand o sa fie un mos ramolit de 80 de ani pe care nu o sa-l mai inghita nimeni. da na! Cand ai asemenea aspiratii inalte, normal ca viata iti rade in nas. Si iti trage una peste bot ca sa incetezi cu visele idioate...Cam asta este frustrarea mea. Cu ea traiesc. E una simpla si aparent banala, insa ma incurca cel mai rau, pentru ca sta in calea rezolvarii celorlalte.
No comments:
Post a Comment