Depresia e ca un semafor vesnic rosu intr-un trafic criminal. Stii ca la un moment dat o sa se faca verde insa traiesti o frustrare fara limite, blocat intre masini. Nu mai poti sa te intorci ca e plin de masini in spate, iar inainte se intinde o mare de capote, care iti dau o senzatie de claustrofobie. Asa ca stai. Nemiscat. Iti vine sa iesi si sa fugi, insa asta inseamna sa iti lasi balta masina. Nu poti sa faci asta. Asa ca mai stai. Bati darabana in volan, testezi bricheta, torpedoul, instalatia de climatizare, schimbatorul de viteze....pana cand spatiul imediat nu mai prezinta nici un secret pentru tine. Iti dai seama ca mai ai putin si faci poc de atata frustrare. Pe banda din directia opusa, totul circula lin, fara blocaje. Regreti ca ai ales ruta asta. Refaci in minte traseele alternative, pe care ai fi putut sa le alegi. Chiar si rutele ocolitoare par atragatoare. Ce cauti tu acolo? Unde te duceai?
Si atunci ce faci in cutia ta de conserve? Iti gasesti o oaza. Pui Manu Chao. Il intorci pe toate partile, ii asculti melodiile pana cand si ultima nota iti intra in oase si devii muzica vie.

Nu mai conteaza ca in jur e haos, ca cerul e negru de la gaze de esapament, ca claxoanele tiuie, ca rosul nu se schimba niciodata in verde. Nu conteaza ca nu o sa mai ajungi niciodata la destinatie.
Che cosa voi da me?
Je ne t’aime plus mon amour.
Je serai la plus belle de village,
Mama diho puta cabron

Lumea e un spatiu deschis, intins, plin de viata si de bucurie. Pana si tristetea e induiosator de frumoasa.