Monday, October 1, 2007
Si atunci ce faci in cutia ta de conserve? Iti gasesti o oaza. Pui Manu Chao. Il intorci pe toate partile, ii asculti melodiile pana cand si ultima nota iti intra in oase si devii muzica vie.
Nu mai conteaza ca in jur e haos, ca cerul e negru de la gaze de esapament, ca claxoanele tiuie, ca rosul nu se schimba niciodata in verde. Nu conteaza ca nu o sa mai ajungi niciodata la destinatie.
Che cosa voi da me?
Je ne t’aime plus mon amour.
Je serai la plus belle de village,
Mama diho puta cabron
Lumea e un spatiu deschis, intins, plin de viata si de bucurie. Pana si tristetea e induiosator de frumoasa.
Monday, September 24, 2007
Am gasit secretul fericirii
Am gasit secretul fericirii. Nu, nu este casa, masina, sotul,
In virtutea acestui nou principiu de viata, am inceput sistematic sa evit oamenii si locurile in care acestia isi lafaie fericirea. Nu m-am mai dus in parc ca sa evit familiile bi-parentale, n-am mai intrat la mamicile de septembrie-octombrie ca sa nu ma mai simt prost si pe motiv ca copilul meu alearga in fundu gol, murdar prin casa si isi sparge buza de trei ori pe saptamana. N-am mai vorbit cu colegii de facultate, care incepusera deja sa aibe salarii de trei ori mai mari ca mama inainte de pensionare, nu mai intrebam pe nimeni de viata lor. Eram intr-o bula de protectie. Era departe de a fi antiseptica, insa era numai si numai murdaria mea. Din pacate, cand totusi o raza de fericire (a altora, bineinteles) patrundea in bula mea, ma dezechilibram cumplit. Si atunci eram obligata sa recurg la masuri extreme.Printre ele se numara: uitatul la Iarta-ma, Surprize, surprize, etc, etc. sau ascultatul problemelor celorlati (cu cat mai mari, cu atat mai bine). Toate astea ma mentineau pe linia de plutire. Insa erau numai metode temporare. Pentru ca la fel cu nu renteaza sa te uiti in sus pentru comparatie, nici in jos nu-i mare afacere. Si aici vine punctul critic al acestei metode: cum sa pastrezi echilibrul, fara sa pici nici in sus, nici in jos. Este mai ceva ca teoria aristoteliana. Asadar, am inceput sa sug din ambele parti, incercand treptat sa imi cladesc in bula mea mici obiective de viata pe care le asociam cu muntele lui Sisif. Am inceput scoala de soferi, iar examenul final a devenit pentru mine un fel de alfa si omega. Lumea in jur isi povestea dramele, iar eu aveam ca raspuns numai povestiri din trafic. Incepusem sa suspectez ca lumea ma ignora in pauza de tigara de la birou, doar ca sa nu mai auda pentru a 1000-a oara istoria pataneiei mele cu zgariatul oglinzii. Am
Cea mai mare frustrare...
Vreau casa de la mare, de la munte, contul si vacantele peste hotare. vreau planurile de viata de doi lei, pe care le-am sadid, crescut, curatat de buruieni. Vreau sa imi desavarsesc visul de a duce plosca lui la baie cand o sa fie un mos ramolit de 80 de ani pe care nu o sa-l mai inghita nimeni. da na! Cand ai asemenea aspiratii inalte, normal ca viata iti rade in nas. Si iti trage una peste bot ca sa incetezi cu visele idioate...Cam asta este frustrarea mea. Cu ea traiesc. E una simpla si aparent banala, insa ma incurca cel mai rau, pentru ca sta in calea rezolvarii celorlalte.
|
Pentru ca toate au o ratiune...
Oamenii se nasc ca sa
Ce te faci insa atunci cand de pe la primul sir lucrurile incep sa o ia razna. Treci de facultate, faci un copil, te casatoresti, faci o casa si peste doar un an – divortezi. Modelul pe care il bagasei in vizor se duce dracu, planurile de viitor se naruie unul cate unul si ramai agatata in aer ca Coyote dupa ce i-a tras road runner teapa. Nici macar umbreluta inutila nu ai. Vezi haul, inghiti in sec si te arunci. Si pici si pici, sperand ca o sa te prinda si pe tine cineva sau macar ca o sa pici pe ceva necontondent. In plin picaj iti mai trec cateva ganduri prin minte. Bineinteles ca gandurile astea nu sunt cele mai pasnice. Ca pana la
Si aici se nastea scopul acestui colt de net. Un loc de adunat frustrari, ganduri negre, planuri meschine, vorbe de nervi, sudalme, lacrimi. Intrarea e libera, anonimatul asigurat.